Vise şi fantasme: Today Ltd. I

Final de ianuarie. O promisiune frumoasă merită o călătorie de o zi pe barcă. “Scufundarea scufundărilor” merită şi mai mult, dar acum asta era tot ce trebuia. O zi pentru a ajunge într-un loc fabulos. Un loc secret, interzis mulți ani, cel puțin aşa scrie în broşura cȃndva lucioasă, acum mototolită şi aruncată undeva în sacul gros, impermeabil, cu urme de sare uscată. Bucuria maximă promisă de Today Ltd, “the ultimate spot for happiness”. Ajungem la apus şi lăsăm ancora, mai este doar o barcă în apropiere, no big deal, auzisem că a devenit aglomerat. Se pare că mulți sunt în căutarea “locului mai bun”, care să te facă fericit… Nu pot să cred, de unde au apărut nu ştiu, la două-trei mile distanță sunt zgȃrie-nori ca la New York, luminați şi țanțoşi, sfidȃnd spectacolul apusului pe mare.  Am în față o replică Lower Manhattan, în apa albastru închis se reflectă cele mai urbane culori, albastru, portocaliu, galben, şi conturul înalt al clădirilor de birouri. Nu e niciun val, oceanul e un lac liniştit, ireal.

Intrăm de la țărm, de pe o piatră alunecoasă şi maro, acoperită de apă, folosită ca platformă pentru “pasul gigantului”. Miroase a lemn învechit în ocean, palmier şi portocale, nu a alge crescute pe piatră. Fără lanternă, fără reflectoare, fără costume de protecție. E deja noapte, dar sub apă totul e lumină, ca un vis bizar, inexplicabil. Abandonez repede căutările cu mintea, nu ştiu de ce se întȃmplă ceva atȃt de magic, nici nu mă interesează, o pun pe seama norocului. Corali galbeni, crem şi portocalii, alții bat în verde. Cei mai frumoşi peşti văzuți vreodată vin de peste tot, ca într-un gigantic acvariu exotic. Un coral evantai grena-violet-roz se mişcă încet în curentul răcoros. Imponderabil, totul este uşor, o plutire fără efort, sau poate un zbor. Mă uit în sus, de la 20 de metri adȃncime, văd cerul bleu luminos, deasupra liniei de separație – unduirile fine ale apei. Doar mici încrețiri, mătăsoase şi tăcute. Plutesc printre blocuri pătrățoase de piatră, mă mişc cu grijă în grădina de corali; sunt atent la vȃrfurile labelor de scufundare, nu vreau să ating făpturile fragile, crescute greu, hrănite cu lumină rece,  aflate atȃt de aproape de mine. Fac tumbe sub apă, mă bucur de fiecare moment. Inima-mi bate cu putere şi brusc îmi vine să plȃng, nu ştiu ce o să mă fac, cu ce ochi o să privesc scufundările în alte locuri.  Aerul e pe terminate, eu trag de timp. Credeam că  asta e tot, trebuie să ies repede, să schimb butelia şi să sar din nou în apă. Văd deodată un canion, scufundarea e fără de sfȃrşit la capitolul surprize, cȃteva bule mici de aer apar de la mijlocul canalului nebănuit.  O ultimă tură, mai vreau, acum, înainte să mă întorc spre piatra de intrare. Wow, e muzică sub apă. Am înnebunit, cineva se joacă prin mintea mea. Vals vienez amestecat cu rumba şi tobe africane, într-o armonie imperfectă şi frumoasă.

Ies, n-am ce face, am împins peste maxim toate limitele posibile, sunt acum singur, uitat în apă.  Sună o trompetă, finalul zilei, scafandrii s-au aliniat şi pleacă spre bărci. De ce s-or fi aliniat, că nu e aici ca la armată? Fentez sistemul, e tȃrziu, dar, fie ce-o fi, vreau să mai intru. Să văd din nou minunea mării, să fac poze şi să mă gȃndesc la un “resort” stabil aici. Parcă nu simt greutatea echipamentului, merg spre piatra de “lansare”. Dar ceva s-a schimbat, piatra nu mai e sub apă, poate că refluxul trage apa spre alte plaje îndepărtate. Apa e tot mai mică, apoi deloc, fac diving printre nişte tarabe, acum e piață africană, iarmaroc ca în Angola. Praf, umbrele colorate şi cocioabe darăpănate, acoperite cu cartoane sau plăci de lemn pe jumătate rupte. Coşuri cu fructe pătate, ciuperci întinse pe jos, legume pămȃntoase, semințe de toate felurile, peşte uscat vȃndut de pe butoaie murdare. Dau din labe şi depăşesc femei care poartă pe cap ligheane pline cu roşii verzi, cu copiii prinşi pe spate într-un şal tradițional. Încă nu înțeleg cum s-a schimbat oceanul, ce mă ține în plutire deasupra pămȃntului uscat şi roşu. Diving într-o mare inexistentă, un parc de distracție, doar o iluzie creată de cineva priceput la turism şi psihologie?

De unde au apărut oamenii ăştia, care se uită ciudat la mine? De fapt, nu se uită ciudat, sunt uimiți şi speriați, mă arată cu degetul şi vorbesc tare între ei, într-o limbă sacadată şi cȃntată, de neînțeles. Am dat de belea, ceva nu e în regulă, mi-e clar că nu ar fi trebuit să fiu aici, acum.


This entry was posted in Diving and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


+ 3 = ten