Talciocul de executive coaching

Am primit ieri o invitație care m-a pus serios pe gȃnduri, din partea unui grup de companii care  ne cheamă la „coaching fair”,  un eveniment intern prin care „un număr limitat de  manageri va avea posibilitatea să cunoască şi să-şi aleagă un coach”. E foarte bine că o companie cu mii de angajați şi investiții de miliarde vrea să îşi sprijine angajații prin coaching. Evident că are dreptul să îşi aleagă furnizorii parteneri după cum doreşte, într-o piață liberă şi competitivă.

Atunci, care e problema? Scriu acest articol pentru că mă simt responsabil pentru afacerea mea, față de colegii coachi şi industrie. Vă amintiți celebrul pitch si scandalul celor 30-40 de agenții de publicitate chemate să se lupte între ele pentru un contract de servicii, să liciteze ca la piață? E un deja-vu, a venit acum rândul coachingului – MOMENTUL TALCIOCULUI.

La tȃrgul de coaching al companiei (programat pentru martie) formatul include o discuție de grup, aproape ca un group interview, apoi să avem interacțiuni de tipul „speed dating”. Ba chiar ni se oferă cu mare fast ocazia să ne întâlnim competitorii, să înțelegem clientul şi piața.

Congratulations Coaching

Am declinat participarea. Abordarea nu mi se potrivește. Și cred că nu se potrivește nici coachingului, în general. Sigur că selecția și meritocrația sunt bine-venite, sunt primul care le susține. Bazate pe recomandări, pe CV, pe experiență, şcoală şi certificări, pe rezultate, pe întâlniri și pe discuții 1:1, dacă e nevoie. În niciun caz, însă, un domeniu atât de sensibil și bazat pe valori personale și încredere reciprocă, așa cum este coachingul, nu trebuie și nu poate fi obiectul unui târg în care „catindații” vin „ca să facă frumos” și își vând marfa ca la tarabă.  

Coachingul (și selecția în coaching) are la bază un parteneriat, în care cei doi sunt pe picior de egalitate, au încredere unul în celălalt și sunt pregătiți să declanșeze un proces pentru schimbări importante. Măștile, „figura frumoasă” și alesul din grămadă nu se potrivesc acestui tip de însoțiri. Oricât de multe argumente ar aduce organizatorul. Cum ai putea să te arăți autentic într-o serie de minisesiuni de coaching, în care obiectivul tău este să cȃştigi contractul şi să „seduci” cȃt mai mulți manageri, posibili viitori clienți? Sesiunile „de test” ar trebui să fie fără o agendă ascunsă, fără această încărcare artificială, exacerbată de presiunea competitorului coach care stă la coadă şi poate are ochii mai verzi decȃt ai tăi. Oare nu cumva un coach care acceptă să facă frumos la selecție va avea acelaşi comportament în relația cu clientul său, va spune numai ce vrea celălalt să audă, cu prețul unui progres limitat sau inexistent?

M-am tot gȃndit dacă şi cum să povestesc această întȃmplare. Consider că riscul de a fi judecat ca fiind speriat de competiție sau de a-i „dicta” clientului cum să-şi cheltuiască banii este mai puțin important decȃt mesajele pe care cineva trebuie să le spună. Înainte ca aceste practici să apuce să se împământenească, să devină standard, sau, chiar mai rău, să fie prezentate ca best practices pe la conferințe şi adunări de specialitate. Poți să alegi un scaun din zece înșirate la rând într-un showroom, dar nu poți alege la fel meditatorul copilului, medicul specialist sau ghidul cu care mergi pe munte. Nici partenerul coach n-ar trebui ales în viteză, ca pe un obiect de decor, să te lauzi la prieteni şi colegi ce coach ai, eventual să spui „da, îmi place, ar sta frumos pe pian, în salon, pe șalul persan”. Pȃnă la urmă, sunt alegeri și alegeri, de ambele părți. Iar cine vrea coaching de calitate, ar trebui și să învețe cum să-l aleagă.


This entry was posted in Coaching. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


2 − one =