Ce bine că te pot ține acum de braț

N-aş fi crezut, salvarea cuiva lasă urme, te marchează. Nu ştiu cum e să te gȃndeşti că ai fi putut să o faci, n-am comparație, dar e greu şi după o salvare reuşită. M-am gȃndit cȃteva zile la nenorocirea pe lȃngă care am trecut. Nu ştiu cȃt m-ar fi durut, cum aş fi trăit dacă nu aş fi avut reacția rapidă, fără gȃndire, atȃt de eficientă. Diferența între a fi paralizat, fără reacție, şi o mişcare decisivă, mi se pare atȃt de mică şi inexplicabilă. Văd şi acum şoferul dubei în viteză, vorbea la telefon şi se uita în altă parte. O văd în fața mea, cred că e puțin să spun că mi-o amintesc, pe Florina, pe trecerea de pietoni, cu gȃndurile aiurea şi privirea înainte. O strig, mă uit în stȃnga la şofer şi mă apucă groaza, nu a pus piciorul pe frȃnă şi nici nu înțelege ce urmează să se întȃmple.

Habar n-am ce am făcut, ce arc a explodat în mine. M-am trezit cu ea în brațe, am sărit şi am tras-o din calea maşinii. Duba s-a oprit la 10 metri după semnul albastru-alb-negru, de-abia atunci s-a prins omul ce ghinion – şi ce noroc – a avut. Mii de scuze s-au auzit, dar cred că a udat scaunul şoferului.

O jumătate bună de secundă. Norocoasă.


This entry was posted in Jurnal and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


nine − = 3