Nu mergeti la semimaratonul de la Lisabona dacă vreți să alergați

Mi-am propus acum trei luni să alerg un semimaraton cu un timp sub două ore, după alte curse lungi, inclusiv maraton, în care timpul obținut nu a fost extraordinar.  Alegerea pentru primăvară a fost Lisabona, o cursă faimoasă, plată, unde -de altfel-  s-a stabilit şi recordul mondial. Ca bonus, un traseu spectaculos, început pe podul de peste 3 km “25 Aprilie”, de unde poți vedea toată Lisabona de pe ambele maluri.  Acest eveniment sportiv se bucură, datorită tradiției sale de peste 20 de ani, de spectatori implicați şi atmosferă perfectă, care atrage în fiecare an mai mult de 30.000 de alergători. Acum am văzut și numărul 36986, deci numărul participanților a fost, din nou, impresionant.

În pregătire m-a interesat în special să  îmbunătățesc viteza, respirația şi greutatea, și m-am antrenat timp de câteva luni cu seriozitate – unii spun că a fost vorba de “încrȃncenare”- alergări rapide, interval şi de rezistență, înot şi bicicletă pentru completare, puțin ski, iar rezultatul a fost mai bun cu cinci minute față de obiectiv. Asta e partea bună.

Nemulțumirea îmi vine din ratarea unei dorințe apărute pe parcursul antrenamentelor, când am sperat că voi putea coborî sub 1h 50’; alergările din pregătiri erau încurajatoare, am depăşit programul în mod frecvent, atȃt la viteză, cȃt şi la distanțe. Aveam o şansă mare, ce să mai zic, eram convins că se va întȃmpla.

La Lisabona, oraşul era pregătit de sărbătoare, toată lumea ştia de cursa anului, străzile erau tapetate cu afişe promoționale şi pline de joggeri care făceau ultimele pregătiri – o întreagă comunitate în care intri cu prețul multor ore de efort fizic susținut. Turul oraşului, cam pe ploaie, mi-a oferit posibilitatea unor poze inedite, m-am ferit să fac fotografiile turistice clasice.

[nggallery id=12]

Transportul public a fost gratuit pentru participanți în ziua evenimentului, un gest frumos din partea oraşului. Mi-a plăcut să văd pe peroane şi în trenuri oameni echipați, puşi pe fapte mari, nerăbdători să ajungă la start şi să tragă tare pentru un timp cȃt mai bun la finalul celor 21 de kilometri.

Adunarea s-a dat lȃngă Cristo Rei, monumentul reprezentativ lusitan, la începutul podului “25 Aprilie”. Întâmpinarea alergătorilor a fost de mare efect, cu  fanfară la ieşirea din stația de “comboios”; apoi, un pic de urcuş pe jos pȃnă la linia de plecare, şi iată-mă alături de alte zeci de mii de alergători (şi, veți vedea în curând, “mergători”).

Înainte de cursă, la poalele dealului Cristo Rei, atmosfera este efervescentă. Rock-uri potrivite mediei de vârstă a alergătorilor – da, bune și pentru mine. Toată lumea în încălzire, unii în concentrare vizualizând finalul cursei. Remarc cu plăcere pantofii de alergare pe care îi poartă 95% dintre participanți – parcă mă încearcă o nostalgie ironică la gândul “adidașilor” de club care se vând cu mare succes –încă- în magazinele de sport din România.
În curând, starea de bine scade brusc la întâlnirea cu o problemă mult mai prozaică – aranjamentele administrative dinaintea startului. Și aici, coadă la budă (cam de o oră), ca peste tot. Unii mai dezinhibați ar fi mers să-şi rezolve problema la iarbă verde, însă vigilenții paznici ai cursei s-au dovedit un obstacol de netrecut.

Când, în fine, începe cursa -la peste 20 de grade Celsius- încerc să iau viteză, doar aveam planul făcut, ştiam foarte bine cu ce viteză trebuie să alerg, unde trebuie să fiu, în ce moment. Asta a fost socoteala de acasă, nu din târgul Lisabonei! Fugi dacă poți, blocaj mare pe pod, traffic jam, “alergători” care au obosit după primul kilometru, participanți la cursa populară veniți să-şi facă poze pe pod, părinți cu copii în cărucioare, fete ieșite la plimbare cu cățelul în lesă, mămăici de 90 de kile târând nepoți rebeli, îndrăgostiți într-o cursă romantică, oameni de toate categoriile, într-o bulibăşeală totală. Ocolesc, mă strecor, dau din coate, cȃnd pe stȃnga, cȃnd pe dreapta, termin podul, în mare întȃrziere după primii patru kilometri. Trag de mine, mă uit la ceasul cu GPS, mai recuperez ceva minute.

După kilometrul 14, mă lovesc de zid. Nu de cel al condiției fizice, ci de cel psihologic – am realizat că nu am cum să alerg atȃt de repede pentru a spera la fabulosul timp pe care îl visam. Fac tot ce pot după ce-mi revine motivația: trag de mine pe unele bucăți de traseu, mă bucur de muzica artiştilor de pe şosea, mai depăşesc 50-60 de alergători şi termin bine, cu cinci minute mai rapid decȃt planul de la începutul antrenamentelor, dar nu sub 1h 50’.

După cursă, cu medalia de finisher în buzunar, mi-am făcut planul să mă antrenez în continuare, să nu stau în recuperare o saptămȃnă. Ca urmare, am alergat deja de trei ori, cu un antrenament de jogging, unul rapid şi încă un long run, pentru a face un timp mai bun în aprilie, apoi în iunie. Tot cu “încrȃncenare”.


This entry was posted in Uncategorized and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


9 + = twelve