Coachul sprijinitor – prin neutralitatea sa

“Nu stiu ce crezi tu acum despre mine” , aud destul de des în sesiunile de coaching din ultima perioadă, imediat după ce clienții “pun pe masă´ trăiri personale, ambiții îndrăznețe sau momente definitorii din viața lor. Probabil se schimbă ceva în stilul meu, se simt tot mai încurajați să vină cu idei ieşite din comun sau să exploreze mai adȃnc, în cautarea adevăratelor motive şi a forței personale autentice.

Dragă client, pe fond, nu cred nimic şi nu te judec. Ascult, sunt curios cine eşti, cine eşti acum şi cum pot să te sprijin, prin neutralitatea mea. Pardon, cred ceva, cred în tine. Am încredere că vrei să schimbi, vrei să te dezvolți şi ai ce-ți trebuie, sau poți să obții, îți stă în putere, chiar dacă nu este uşor.  Sunt un partener acompaniator, pentru momentele tale de conştientizare, visurile şi planurile de implementare. Curios, te ascult pe tine, nu neapărat subiectul sau povestea în care vrei să fii mai bun.  Încurajator şi provocator, atunci cȃnd simt că este nevoie, iar ideea propusă este în interesul tău.

Dincolo de date şi fapte. Nu presupun că ştiu la ce te referi, prin filtrele mele personale. Iată şi un exemplu, pentru fluidizarea explicației:  mulți coachi se tem, devin sensibili (sau atotştiutori) atunci cȃnd clientul vrea să se concentreze pe “creşterea încrederii”. Ce înseamnă pentru tine “Să am încredere în forțele proprii”? La ce te referi, care este propria definiție? Există o situație sau context specific? Ascult cu intenția de a mă conecta. De a intra în ritmul tău, de a te înțelege (cine eşti) în lumea ta, nu a mea. Într-o altă sesiune individuală, cu un client internațional, am fost tentat să aplic standardele mele, să judec clientul, am considerat că e pus pe joacă, că nu vrea să schimbe nimic. Si aproape am renunțat, voiam să treacă timpul, să ne vedem fiecare de drum. Dar dacă este doar înțelegerea mea că nu vrea să schimbe nimic şi se joacă de-a v-ați ascunsele cu coachul şi cu propria viață? Pur şi simplu aşa este clientul, aşa trăieşte, în interpretarea lui. Cu alte cuvinte, într-o metaforă venită dinspre cealaltă pasiune a mea, lumea marină, “don’t try to judge the octopus if you are a fish”.

Viața e plină de poveşti, una mai frumoasă ca alta, din asta învăț şi cresc odată cu clienții mei. Am fost expus recent la o conversație personală, care mi-a adus claritate suplimentară apropo de asumarea rolului distinct de coach. Fata unei prietene are 20 de ani, şi-a început viața pe propriul drum, într-un regim semi-independent. Cu căutările proprii, calibrările, sucesele şi, evident, greşelile personale. Un părinte este normal să fie îngrijorat şi preocupat (discutabil, ştiu); iubirea şi sprijinul din familie sunt foarte importante, în aceste coordonate, cu bune şi cu rele. Dar pentru un coach? Cum ar sprijini tȃnăra de 20 de ani, fără teamă, prejudecăți sau obiceiuri parentale,  de pe o poziție neutră, de coach? Cred că trebuie să fii “pe curat”, uită ce crezi TU că e bine, ce-ți convine sau nu, creează spațiu, să crească, doar atȃt, standardele şi destinația finală sunt definite de client.

Ah, şi încă ceva, de final, pentru practica de coaching, cea profesionistă, aşa cum spun şi n cadrul şcolii de coaching pe care am fondat-o. Nu intra într-un angajament doar pentru bani, dacă nu ai încredere în client, dacă nu-i aduci valoare sau nu poți fi un partener egal în această relație de însoțire. Nu-ți face bine la business, pe termen lung. Cel mai probabil, clientul nu va obține rezultate, imaginează-ți ce va crede despre coaching şi ce recomandări îți va da.


This entry was posted in Coaching and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


6 − four =