Imaginator

Avantajul primului venit, într-o piață mică şi specializată, aşa cum este cea a şcolilor de coaching profesionist, este incontestabil. Notorietatea primului intrat, faptul că tu creezi standardele, așa încât, la un moment dat, clienții ajung să creadă că eşti singura opțiune. Ȋntr-un fel e ca la XEROX, introduci în mintea oamenilor metode şi chiar cuvinte care nu existau până acum.

Valul creat de-a lungul timpului, cu muncă şi oferirea de calitate, te duce mai departe, absolvenții  recomandă şcoala urmată de ei, partial din inerție, sau din dorința de validare a propriilor alegeri, făcute acum zece, cinci sau doi ani. Te duci și tu într-acolo, pe cărarea bătută de ei, chiar cu riscul de a-ți închide sau restrânge perspectivele, de a alege limitat, fără o cercetare realistă a potrivirii personale cu opțiunile existente azi.

Am urmat trei programe foarte bune, la momentul respectiv, am învățat şi le sunt recunoscător celor care mi-au sprijinit creşterea. Am înțeles, din postura de participant, care le sunt avantajele şi care sunt zonele de neadecvare la condițiile actuale. Și partea bună este că, atunci când m-am implicat în construirea unei şcoli de formare în coaching, am încorporat propriile învățăminte şi am încercat să rezolv (treptat) nemulțumirile colegilor lângă care m-am pregătit.

1)      Spre finalul unei şcoli de coaching, participanții trebuie să fie în stare să-şi susțină clienții prin sesiuni apropiate de stilul propriu şi durata reală de lucru. Simulările cu durată exclusiv de 8-10 minute sunt ok pentru formarea unor reflexe, te provoacă să te concentrezi pe avans şi să te familiarizezi cu dialogul de coaching. Dar nu reflectă şi nu te antrenează şi pentru ce urmează să se întâmple în viața reală de coach, unde 99% din sesiuni sunt de cel puțin 30 de minute. Dinamica e diferită, cursanții trebuie să crească treptat durata sesiunilor, să experimenteze prezența şi concentrarea pe o perioadă mai mare de timp.

2)      Școlile ar trebui să dezbată mai mult şi să creeze cadrul de pregătire pentru angajamentele de coaching, de 5-10 şedinte, în jurul unor obiective mai mari, în opoziție cu sesiunea unică în care îți lămureşti ceva, aparent mergi mai departe, cu un alt subiect, fără legătură între ele. De la seria trecută am introdus o „evaluare” inițială a celor care au intrat în şcoală, lucrurile importante pe care vor să le schimbe, un adevărat „agreement” pe care să lucreze fiecare, pe parcursul şcolii, cu recomandarea să aibă mai multe sesiuni cu acelaşi coleg coach. Ȋncrederea şi rezonanța coach-client se construiesc în timp, rareori sunt la cote maxime chiar de la început sau de la prima sesiune.

3)      De anul acesta am reuşit să le intermediem participanților şi angajamente reale, cu clienți reali, care nu sunt coachi în formare, nici subordonați din propria firmă. Cele mai multe şcoli se bazează exclusiv pe așa-numitul „peer-coaching”, practica între colegi. Expunerea la un angajament de cinci sesiuni cu un client fără pregătire în coaching este o experiență care te face să înțelegi mai bine cum este să lucrezi cu cineva căruia trebuie să-i explicit în ce constă contribuția ta, să îți sincronizezi ritmul şi stilul de lucru, să te împotmoleşti, să înveți, să câştigi încredere şi să mergi mai departe. Lucrul cu un client real îți oferă ancorare şi întrebări la care să vrei să afli răspunsuri, prin forțele proprii sau la următorul modul de pregătire.

Continue reading →